marți, 16 decembrie 2008

Suntem din ce in ce mai "out"

Am auzit candva: "Sunt vorbitor de romgleza". Foarte bine. Atata timp cat nu esti o persoana care se adreseaza multor oameni sau o persoana publica, foarte bine... sau, cel putin, nu imi pasa. Dar ce ne facem cand presa o ia razna? Ce ne facem cand presa din Romania vorbeste romgleza?

Se pare ca nu esti "cool" daca nu tii cont de "tipsurile de agatat" gasite prin ziare sau nu esti "trendy" daca nu te uiti periodic la partea ce tine de "fashion" a revistei preferate. Dar mai bine sa nu vorbim despre reviste caci e prea tarziu si nu pot tasta atat de mult.

Daca mergeti cu metroul probabil ca cititi pe monitoarele de pe peroane acele "breaking news". Apropo de ele, ieri am vazut ca "Stolojan este out, iar Boc este in".
Totusi, cel mai deranjant lucru mi se pare folosirea cuvantului "goalkeeper". Ce e in neregula cu cuvantul "portar"? Dar, stai... probabil daca folosesc "portar" nu sunt "cool". Poate ar trebui sa imi mai iau si eu cate o revista d-asta de "fashion" pentru a nu mai ramane in urma.
Nu ma intereseaza cei care nu sunt persoane publice, dar este incredibil la ce involutie asist cand, ei, cei care se adreseaza tuturor categoriilor de oameni, cunoscatori sau nu de limba engleza, folosesc acest dialect. In plus, daca imi aduc bine aminte, parca eram francofoni.
Sa traiesti, romane!

luni, 15 decembrie 2008

De la minus la plus infinit

Atat imi imaginez ca se intinde mintea mea. Nu ii vad inceputul si, cu atat mai putin, sfarsitul. Un fel de Univers, doar ca, hranindu-se cu informatiile oferite, se extinde mult mai repede decat acesta.
Este atat de vasta incat niciodata nu o voi cunoaste complet. Va concepe mereu cate o idee care ma va lasa si pe mine cu gura cascata.

Probabil as ajunge sa o cunosc perfect daca as inceta sa o mai hranesc cu atatea informatii.
As ajunge, probabil, o micuta imbecila, dar care nu se va speria niciodata de produsele mintii sale. Ce?! Sunt multi asa...poate prea multi ca sa se mai adauge si persoana mea. Si, oricum, unde e farmecul?
De la minus la plus infinit. Cu mici "surprize" pe alocuri. Va recomand si voua. Hraniti-va mintile intens.

vineri, 28 noiembrie 2008

Bucurestiul meu. Prieteni, imi pare rau...


Navetista. Asta sunt. Din Popesti-Leordeni in Bucuresti si inapoi. Zilnic.
Am 5 prieteni buni pe care ii iau cu mine peste tot. 3 dintre ei o iau razna cand simt prezenta Bucurestiului. Cei 3 se numesc: Sight, Smell si Hearing.

Sight tine sa imi aminteasca in fiecare zi ca el este cel mai afectat dintre toti 3 de acest peisaj. Ma roaga sa ii demonstrez ca apreciez faptul este langa mine de cand ma stiu si ma roaga sa fac asta mergand mai des impreuna in locuri in care mergem vara. Oricum, daca nu am merge impreuna nu ne-am putea bucura de frumoasele peisaje... asa de buni prieteni suntem.
Il apreciez si nu pot sa inchid ochii si sa trec peste suferinta lui... desi asta este tot ce ar vrea: sa inchid ochii mai des.

Smell, spre deosebire de Sight, este mai putin deranjat iarna. Imi spune ca daca as putea sa port tot timpul fularul ala parfumat, nu ar mai avea nevoie de nimic. Imi reproseaza mereu ca nu ii fac viata mai frumoasa, cu toate ca as putea.

Si Hearing este afectat de locuri ca astea, dar cel mai putin. Zice ca pentru el tot ce conteaza este ca are o prietena atat apropiata care asculta o muzica atat de buna. Ce pot sa spun... asa e el, politicos.

Ma scoate din sarite ca am niste prieteni atat de buni, dar pe care modul meu de viata ii tortureaza.

2 minute si ceva

Astazi am fost foarte imprastiata. Atat de rau incat dupa ce am coborat din maxi-taxi nici nu mi-am dat seama ca imi lipseste portofelul. Am realizat abia la metrou ca nu am cum sa intru din cauza lipsei abonamentului o data cu portofelul.
5 secunde m-am uitat in gol si singurul lucru la care m-am putut gandi a fost: "Nu are cum sa se intample asta.". Am mai stat alte 5 secunde pentru a ma convinge ca, da, are cum sa se intample.
Apoi, parca nerealizand, m-am vazut urcand in fuga scarile de la metrou. Am alergat pana in locul in care parcase microbuzul pentru a constata, spre disperarea mea, ca nu mai este acolo.
Nu am pierdut timpul si am fugit spre locul din care pleaca microbuzele spre o alta cursa. L-am gasit, am urcat in el, de data aceasta spre disperarea soferului, care imi tot spunea sa stau, domne, afara ca el nu pleaca acum! Am urcat, totusi, am luat portofelul si am plecat.
In drum spre metrou am realizat ca ma doare foarte rau gatul, lucru de care nu mi-am dat seama in nebunia asta.
Ma fascineaza faptul ca, uneori, suntem atat de captivati de unele lucruri incat nici durerea nu o simtim.
Totul a durat 2 minute si un pic. Timp de 2 minute si un pic am avut toate senzatiile de la disperare la furie.
Timp de 2 minute si un pic am trait intens si timp de 2 minute am actionat, nu am gandit.

"Creierul cedeaza, muschii se-ncordeaza, inima pompeaza tare(...)"

Ciudate mi se par momentele astea in care realizez ca sunt doar un animal social. Acel "social" ar trebui sa arate o diferenta ca de la cer la pamant. Pentru mine arata doar o caracteristica a animalului "om" pe care o scoate la iveala in momentele in care vrea sa se binedispuna.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Tu ii poti simti mirosul?



Ieri ma aflam pe drumul spre casa. Acelasi drum in fiecare zi. Eram in maxi-taxi, asteptand sa plece din statie. Aceeasi asteptare in fiecare zi. Ma gandeam la rutina asta si la cat de tare ma deranjeaza prezenta ei in viata mea si, mai ales, ca, momentan, nu am cum sa o fac sa dispara. Cu gandul la niste lucruri atat de "placuute" si din cauza oboselii fata mea s-a transformat din cea care emana fericire si optimism in una complet opusa. La un moment dat am realizat transformarea, dar nici nu am vrut sa fac ceva pentru a imbunatati expresia "chinuita" a fetei mele... nu merita sa ma obosesc.
Peste ceva secunde a urcat un copil in maxi-taxi impreuna cu tatal lui. Baietelul asta avea o energie pozitiva care se facea simtita pe o raza de cel putin 3m. M-am uitat la el si m-am gandit ca ultimul lucru pe care ar vrea sa il vada ar fi o fata plictisita ca a mea, asa ca intr-o clipa mi-am inseninat expresia fetei pentru a nu-i umbri ziua.
Cand a trecut pe langa mine, fara sa imi dau seama, am inspirat adanc... probabil pentru a simti mirosul copilariei. Si l-am simtit: guma de mestecat cu aroma de capsuni si pepene. Asta chiar m-a binedispus.
Ii multumesc copilului din maxi-taxi!

vineri, 7 noiembrie 2008

L'amitié


Am fost intrebata de profa de franceza cat de importanti sunt prietenii pentru mine. Am sa raspund si aici.
Probabil ai auzit de prea multe ori: "Prietenii sunt totul pentru mine!". Problema cu fraza asta este ca multi nu inteleg ce e cu adevarat un prieten. Nu este acea persoana care te saluta si te intreaba ce mai faci, dupa mine, un prieten stie ce faci.
Pentru faptul ca schimba cateva vorbe cu diverse persoane(colegi, de exemplu), unii se grabesc sa ii numeasca prieteni. NU trebuie sa confundati prietenii cu cunostintele ca, vorba aia:
Am sute de cunostinte si totusi sunt atat de singur.

Personal, am o "carca" de cunostinte si vreo 3 gasti prin care imi pierd vremea, dar prieteni adevarati sunt putini. "Putini da' buni."
La ei gasesc lucrurile care la mine lipsesc; cu alte cuvinte, ei imi completeaza viata si le multumesc pentru asta.

De exemplu, prieteni imi sunt cei care se poarta ca Andreea, pe care o iubesc pentru ca e langa mine 24/7 si pentru ca e foarte intelegatoare chiar daca pentru ea e greu.
Sau ca Andra si Diana, care, oricand ar fi nevoie, se implica si dau totul ca sa (imi) fie bine daca ceva nu e in regula.
Sau ca Alex care ma suna din ce in ce mai des la 00:00 ca sa imi spunca ca nu are ceva deosebit de zis, dar, totusi, discutia devine interminabila pana adorm.

Nu spun ca nu as putea trai fara ei, dar nici nu vreau sa imi imaginez ce fel de viata ar fi.

Va multimesc!

PS: in poza sunt cu Andra si Diana.

vineri, 31 octombrie 2008

Scoala Superioara...

Da... Superioara. Din toate punctele de vedere. Strictete, nebunie si absurditate superioara tuturor liceelor. Cele mai triste lucruri mi se par insa dusmania si foamea de bani.
De ce sa dau 100 de lei pe an pentru fondul scolii? 30 de lei pentru un site infect pe care nu il vrea nimeni? 10 lei pentru un ecuson care costa cel mult 4 lei? Plus toate celelalte care intervin pe parcursul unui an.
Da. Bun venit la Scoala (Superioara) Particulara.
"Daca nu vrei aici, du-te. Sunt inca 10 la poarta care asteapta." Asta a fost azi replica "de aur" a doamnei directoare. Da, doamna draga, dar in momentul in care voi iesi pe acea poarta, ii voi pune la curent pe cei 10 cu ce ii asteapta. Atunci nu vei mai avea pe nimeni la poarta.
Doamna Directoare, incercati sa ne luati banii mai pe nevazute si, va rog, nu va mai bagati in aceeasi oala cu parintii nostri cu salariile mici. Nu vrem sa mai auzim explicatii despre ce nu va permiteti si despre cum sunteti lovita de viata. Ah, si va rog, cu tot respectul, pregatiti-va scuze mai bune de acasa.

Pe final, as vrea sa va transmit in numele clasei ca ne place tare mult culoarea aleasa pentru noua masina.

miercuri, 1 octombrie 2008

Pentru ca pot!


"Nu-mi pasa de nimic, de nimic... sunt fericit!"
Pare imposibil? Nu este in mare parte. Sunt fericita pentru ca... pot.
Pot sa merg prin ploaie si o masina in trecere sa ma ude din cap pana in picioare.
Pot sa alerg dupa autobuz 500m si acest mic maraton sa se incheie cu pierderea banilor.
Pot sa ma trezesc pe intuneric si sa plec privindu-l pe frati-miu cum inca doarme.
Pot sa invat intr-un liceu in care directoarea ma uraste si ma pune sa ii rearanjez exponatele vechi si pline de praf din dulapuri.

Pot sa fac toate astea si, simultan, sa fiu fericita. Nu ma crezi? Gresesti.
Da, nu imi pasa. De azi nu mai imi pasa. Sunt multe ale lucruri de care ar trebui sa ma bucur si... functioneaza.

...sunt fericita si am pentru ce sa fiu recunoscatoare.

Echilibrul vietilor noastre


Ce zi frumoasa! Ce soare stralucitor si ce vant tocmai potrivit! Da, o zi frumoasa pentru Andrei. Abia a terminat orele si se indreapta catre catre lacul din parc, unde il asteapta cei mai buni prieteni. Dupa ceva timp petrecut impreuna ii inconjurau sticle si pachete de tigari goale. Simtea, fara sa isi dea seama, ca viata e frumoasa... sau, cel putin, ca viata lui e frumoasa. Parea ca nimic nu are cum sa intervina si sa ii strice aceste clipe de fericire. Avea tot ce ii trebuia: bautura si tigarile preferate, cei mai buni prieteni si noua lui iubita.
Petrec si tot petrec pana cand cineva intervine. Trebuie sa "sparga gasca"? E deja dimineata? Noaptea aceasta o va tine minte multa vreme. Da, viata e frumoasa!

Ce zi groaznica! ...cea mai groaznica traita vreodata! Si-a udat adidasii preferati intr-o balta si vantul parca ii ajunge pana la piele.
Bogdan a fost parasit de iubita in favoarea celui mai bun prieten. A ramas fara amandoi in aceeasi groaznica zi de toamna.
Rataceste prin parcul plin de stejari, prin care se plimbau odata, gandindu-se la ce avea atunci si la ce (nu) mai are acum.
Desi i-au fost luate doua "lucruri" importante din viata, simte cum o greutate il apasa intr-un mod sufocant.
Isi jura ca nu va plange. Daca o va face va avea senzatia ca a trecut peste asta, dar ca un las, plangand de fiecare data cand a avut ocazia.
Se gandeste atat de mult ca va trebui sa se stapaneasca, incat isi simte ochii uscati, parca lacrimile au fost speriate de gandurile sale atat de convingatoare si se ascund, refuzand orice tentatie de a-i atinge obrajii.
Se plimba si se tot plimba pana cand... e deja dimineata?! Se indreapta catre casa sperand sa nu isi mai aminteasca niciodata aceasta noapte.
La iesirea din parc observa un baiat care a calcat in aceeasi balta ca si el, dar care merge mai departe, nepasator.

joi, 28 august 2008

Un camp verde. Un suflet crud.


S-a trezit de dimineata stiind ca azi e ziua in care nu va mai putea suporta. Ce nu va mai putea suporta? Toate lucrurile care ii alcatuiesc viata de zi cu zi, sau mai bine zis... nimicul.De atatea saptamani se trezeste, se ridica din pat si isi croieste drum, prin toate lucrurile aruncate pe jos, pana la bucatarie. Deschide frigiderul, il inchide, il deschide din nou pentru a lua o sticla. Se tranteste pe canapea si asteapta... nici el nu stie ce. Peste o ora trebuie sa ajunga la noul loc de munca, la cel care l-a mutat din oras pentru o suma mai mare de bani, dar l-a lasat singur. In fiecare noapte se intorce acasa, isi arunca paltonul si cheile si se aseaza iar pe aceeasi canapea pe care, daca nu ar fi considerat nebun, ar declara-o cel mai bun prieten.
Isi ia pe el sortul si un hanorac vechi...doar ele ii mai amintesc de vechea lui viata. E inca tanar, dar parca a trait deja doua vieti.
Era atat de liber, de independent... atat de inconjurat de prieteni.
Se ridica, priveste in gol si inima ii bate cu putere. Iese afara si incepe sa alerge in noapte. E descult si abia a plouat, dar nu ii mai pasa de nimic. Se simte atat de liber... Actiunea de acum face ca actiunile cumparate zilnic la serviciu sa para complet lipsite de importanta.
Se arunca in iarba din parc si se gandeste la el. Se ridica abia peste aproape doua ore si alearga din nou, spre casa.
Ajunge, ia o foaie si un pix si cu mana tremuranda si cu inima aproape iesindu-i din piept reuseste sa scrie ceva. Isi pune intr-un rucsac hainele preferate si a doua zi, imbracat sport, se duce la serviciu. Intra in biroul directorului fara sa bata la usa, pune foaia pe masa si pleaca... fara sa spuna un cuvant.
Se gandeste ca este impardonabil cum o suma mai mare de bani l-a schimbat din cel care dadea dovada in orice moment de o bonomie incredibila, intr-un robot. Totusi, se pare ca robotul avea un "hidden file" cu numele "Amintiri" destul de gros. Atat de gros incat a determinat robotul sa se autodistruga pentru a lasa cale libera omului liber.

sâmbătă, 26 iulie 2008

For Romi...

O introducere ii lipseste articolui astuia. Fuck it. Let's begin.
Cum este Romi? Sau mai bine zis, ce este? Romi este un prieten; one of my favourites, chiar daca nu il vad prea des.
Romi mi-a deschis blogul si a citit fiecare articol publicat si ii multumesc ca "se oboseste" sa citeasca toate tampeniile pe care le debiteaza "fratii doza" fiecare pe blogul lui.
Face parte din acele persoane care ma pot face sa rad pana simt ca nu mai am aer, deci Romi e amuzant. Romi e inteligent si e rep. Are 20 de ani, in curand 21.
Uneori putin rupt de realitate, dar asta il face pe Romi ceea ce este, adica... Romi:)
Imi place cum se imbraca. Cred ca nu i-am zis niciodata. De fapt, cred ca nu i-am spus niciodata nimic din toate chestiile scrise in articolul asta. Imi place ca daca ii fac vreo bratara o poarta pana se rupe/pierde/s.a.m.d. Si imi mai place sa ii cumpar cate o vedere de oriunde ma duc pentru colectia lui.

Cred ca din foarte multe puncte de vedere Romi este un prieten pe care si tu ai vrea sa il ai. Altfel nu as fi scris aici despre el. Totusi, de ce fac asta? Poate ca scriu aici ca sa vada ce gandesc, poate ca eu si Pablo am ales sa scriem despre el pentru ca merita asta sau poate am scris ca sa te oftici tu ca nu il cunosti pe Romi.
In caz ca nu te-am convins, poti afla mai multe aici: http://clue-atAt.blogspot.com.

Ah... si vine ziua lui! Sa ne traiasca Romi!




... from Maddie.

vineri, 25 iulie 2008

Le dance de l'amour


N-am vazut filmul, dar titlul lui m-a pus pe ganduri. Le dance de l'amour. Poate chiar exista un dans al dragostei, un dans in doi. Si, bineinteles, la inceput nu esti un dansator prea bun; trebuie sa repeti de cateva ori ca sa incepi sa stapanesti regulile si sa intelegi ca nu poti dansa cu oricine.
Regulile sunt simple: danseaza cat mai natural, ai grija sa nu il calci pe celalalt si sa iti alegi partenerul potrivit. Daca amandoi sunteti incepatori, nu-ti fie teama, veti invata impreuna, pentru ca in final sa va miscati in armonie perfecta.
Aparent e simplu. Omul crede ca s-a nascut cu dansul in sange, dar un partener nepotrivit ii poate demonstra contrariul. Daca, insa, partenerul este bun si tu vei sti sa ii apreciezi calitatile, veti putea face din "Le dance de l'amour" un dans desavarsit.

Dracula sau Vlad Tepes?

Zilele astea am fost cu ai mei in excursie la Bran. Cand a venit vremea pentru suveniruri, spre deosebire de turistii straini, faceam tot posibilul sa ocolesc orice suvenir pe care statea scris "Dracula".
" De ce apare peste tot? De ce nu gasesc ceva simplu cu castelul si ATAT?!"
Dracula-n sus, Dracula-n jos... trebuie sa recunosc ca niciodata nu m-a fascinat obsesia unora pentru liliacul evoluat cu pelerina. Cateva informatii despre Vlad Tepes ar fi fost mult mai binevenite decat despre "alter ego-ul"sau.
Gandindu-ma la straini am reusit, totusi, sa imi schimb parerea statornicita cum ca "fenomenul" Dracula este un dezastru cultural.
Am presupus ca nu ar exista Castelul Bran sau ca ar exista, dar fara legenda lui Dracula. Am mai presupus ca in Anglia, de exemplu, exista Legenda lui Cualard, un vampir recunoscut pentru ferocitatea atacurilor sale, si ca mai exista si acum castelul in care a trait: Narb Castle.
Probabil mi-ar fi facut mare placere sa ajung la Castelul Narb si sa cumpar fel de fel de suveniruri cu inspaimantatorul vampir Cualard, fara sa ma intereseze prea mult persoana din viata reala (corespondentul Tepesului nostru).

Acum depinde de fiecare: Dracula sau Vlad Tepes? Pe mine excursia asta m-a facut sa ii accept pe amandoi.

P.S.: 1. Asta nu m-a convins sa imi iau suvenir cu Dracula.
2. Dracula sucks. This isn't an offence. He literally sucks. Got it? :)

miercuri, 9 iulie 2008

Killed by The Klan


Povestioara mea incepe prin anii '60 , iar "personajele" principale fac parte din Ku Klux Klan, factiunea Mississippi.
Pentru cei care nu stiu KKK (Ku Klux Klan) este numele unei organizatii secrete din Statele Unite care a luat nastere in jurul anului 1865.
Factiunea din Mississippi era condusa de Sam Bowers si se autointitula "Cavalerii Albi". Acesti "cavaleri" erau cunoscuti pentru sustinerea faptului ca poporul alb este superior.
Din pacate pentru ei, chiar in acelasi oras traia Vernon Dahmer Sr. Acesta era presedintele NAACP (National Asociation for the Advacement of Colored People) si ajuta oamenii deculoare sa colecteze taxa pentru vot care le era impusa sustinand ca: "If you don't vote, you don't count!".
Vazand cu cat succes actioneaza Vernon Dahmer, Sam Bowers a tras "isteata" concluzie: "cioroiul de Dahmer ne face probleme...", asa ca s-au hotorat sa actioneze cum le statea in fire.
Nu se puteau decide ce sa aleaga: Code Nr. 3 (= incendierea unei case) sau Code Nr. 4 (= lichidarea unei persoane).
Pe drum spre casa lui Dahmer s-au oprit intr-un cimitir pentru a pune la punct planul si pentru a urina pe mormintele oamenilor de culoare.

Pe 10 ianuarie 1966, la ora 02:00 au ajuns la casa lui Dahmer aplicand Code Nr. 3. Urletele sale disperate i-au ingrozit pe unii "cavaleri", dar unul i-a motivat sa continue spunand: "La naiba! Sa moara! Doar de asta am venit!"
Pe 11 ianuarie Vernon Dahmer a decedat din cauza arsurilor.

Sam Bowers a fost judecat si eliberat pe cautiune. A fost, apoi, judecat pentru a doua oara, dar din cauza influentei pe care o detinea, juratii nu au avut curaj sa il declare vinovat.
Acesta a fost condamnat la inchisoare pe viata abia in anul 1998(dupa 32 de ani!!)

Vernon Dahmer Jr a declarat: "It is finally justice. If you have to wait 32 years, you will wait because Justice will be made".

marți, 17 iunie 2008

It's time to set you free


Astazi am vazut pe geam o femeie, o mama, impreuna cu baiatul ei, pe care il invata sa mearga pe bicicleta. Am ramas cu privirea atintita asupra mainilor lui care, parca, strangeau cu toata puterea ghidonul bicicletei. Toate miscarile copilului inspirau ezitare, dar totodata, siguranta data de mana mamei lui, care ii asigura echilibrul, il motiva sa inainteze. Nu, nu se gandea vreodata ca mama o sa ia mana si o sa il lase singur cu toate lucrurile pe care le avea in fata, dar, cu siguranta, asta urma sa se intample... acum e liber, depinde numai de el daca o sa reuseasca singur, caci a inaintat prea mult, iar ea nu mai este acolo sa ii atenueze caderea...