Bucurestiul meu. Prieteni, imi pare rau...

Navetista. Asta sunt. Din Popesti-Leordeni in Bucuresti si inapoi. Zilnic.
Am 5 prieteni buni pe care ii iau cu mine peste tot. 3 dintre ei o iau razna cand simt prezenta Bucurestiului. Cei 3 se numesc: Sight, Smell si Hearing.

Sight tine sa imi aminteasca in fiecare zi ca el este cel mai afectat dintre toti 3 de acest peisaj. Ma roaga sa ii demonstrez ca apreciez faptul este langa mine de cand ma stiu si ma roaga sa fac asta mergand mai des impreuna in locuri in care mergem vara. Oricum, daca nu am merge impreuna nu ne-am putea bucura de frumoasele peisaje... asa de buni prieteni suntem.
Il apreciez si nu pot sa inchid ochii si sa trec peste suferinta lui... desi asta este tot ce ar vrea: sa inchid ochii mai des.

Smell, spre deosebire de Sight, este mai putin deranjat iarna. Imi spune ca daca as putea sa port tot timpul fularul ala parfumat, nu ar mai avea nevoie de nimic. Imi reproseaza mereu ca nu ii fac viata mai frumoasa, cu toate ca as putea.

Si Hearing este afectat de locuri ca astea, dar cel mai putin. Zice ca pentru el tot ce conteaza este ca are o prietena atat apropiata care asculta o muzica atat de buna. Ce pot sa spun... asa e el, politicos.

Ma scoate din sarite ca am niste prieteni atat de buni, dar pe care modul meu de viata ii tortureaza.

2 minute si ceva

Astazi am fost foarte imprastiata. Atat de rau incat dupa ce am coborat din maxi-taxi nici nu mi-am dat seama ca imi lipseste portofelul. Am realizat abia la metrou ca nu am cum sa intru din cauza lipsei abonamentului o data cu portofelul.
5 secunde m-am uitat in gol si singurul lucru la care m-am putut gandi a fost: "Nu are cum sa se intample asta.". Am mai stat alte 5 secunde pentru a ma convinge ca, da, are cum sa se intample.
Apoi, parca nerealizand, m-am vazut urcand in fuga scarile de la metrou. Am alergat pana in locul in care parcase microbuzul pentru a constata, spre disperarea mea, ca nu mai este acolo.
Nu am pierdut timpul si am fugit spre locul din care pleaca microbuzele spre o alta cursa. L-am gasit, am urcat in el, de data aceasta spre disperarea soferului, care imi tot spunea sa stau, domne, afara ca el nu pleaca acum! Am urcat, totusi, am luat portofelul si am plecat.
In drum spre metrou am realizat ca ma doare foarte rau gatul, lucru de care nu mi-am dat seama in nebunia asta.
Ma fascineaza faptul ca, uneori, suntem atat de captivati de unele lucruri incat nici durerea nu o simtim.
Totul a durat 2 minute si un pic. Timp de 2 minute si un pic am avut toate senzatiile de la disperare la furie.
Timp de 2 minute si un pic am trait intens si timp de 2 minute am actionat, nu am gandit.

"Creierul cedeaza, muschii se-ncordeaza, inima pompeaza tare(...)"

Ciudate mi se par momentele astea in care realizez ca sunt doar un animal social. Acel "social" ar trebui sa arate o diferenta ca de la cer la pamant. Pentru mine arata doar o caracteristica a animalului "om" pe care o scoate la iveala in momentele in care vrea sa se binedispuna.

Tu ii poti simti mirosul?

Ieri ma aflam pe drumul spre casa. Acelasi drum in fiecare zi. Eram in maxi-taxi, asteptand sa plece din statie. Aceeasi asteptare in fiecare zi. Ma gandeam la rutina asta si la cat de tare ma deranjeaza prezenta ei in viata mea si, mai ales, ca, momentan, nu am cum sa o fac sa dispara. Cu gandul la niste lucruri atat de "placuute" si din cauza oboselii fata mea s-a transformat din cea care emana fericire si optimism in una complet opusa. La un moment dat am realizat transformarea, dar nici nu am vrut sa fac ceva pentru a imbunatati expresia "chinuita" a fetei mele... nu merita sa ma obosesc.
Peste ceva secunde a urcat un copil in maxi-taxi impreuna cu tatal lui. Baietelul asta avea o energie pozitiva care se facea simtita pe o raza de cel putin 3m. M-am uitat la el si m-am gandit ca ultimul lucru pe care ar vrea sa il vada ar fi o fata plictisita ca a mea, asa ca intr-o clipa mi-am inseninat expresia fetei pentru a nu-i umbri ziua.
Cand a trecut pe langa mine, fara sa imi dau seama, am inspirat adanc... probabil pentru a simti mirosul copilariei. Si l-am simtit: guma de mestecat cu aroma de capsuni si pepene. Asta chiar m-a binedispus.
Ii multumesc copilului din maxi-taxi!

L'amitié

Am fost intrebata de profa de franceza cat de importanti sunt prietenii pentru mine. Am sa raspund si aici.
Probabil ai auzit de prea multe ori: "Prietenii sunt totul pentru mine!". Problema cu fraza asta este ca multi nu inteleg ce e cu adevarat un prieten. Nu este acea persoana care te saluta si te intreaba ce mai faci, dupa mine, un prieten stie ce faci.
Pentru faptul ca schimba cateva vorbe cu diverse persoane(colegi, de exemplu), unii se grabesc sa ii numeasca prieteni. NU trebuie sa confundati prietenii cu cunostintele ca, vorba aia:
Am sute de cunostinte si totusi sunt atat de singur.

Personal, am o "carca" de cunostinte si vreo 3 gasti prin care imi pierd vremea, dar prieteni adevarati sunt putini. "Putini da' buni."
La ei gasesc lucrurile care la mine lipsesc; cu alte cuvinte, ei imi completeaza viata si le multumesc pentru asta.

De exemplu, prieteni imi sunt cei care se poarta ca Andreea, pe care o iubesc pentru ca e langa mine 24/7 si pentru ca e foarte intelegatoare chiar daca pentru ea e greu.
Sau ca Andra si Diana, care, oricand ar fi nevoie, se implica si dau totul ca sa (imi) fie bine daca ceva nu e in regula.
Sau ca Alex care ma suna din ce in ce mai des la 00:00 ca sa imi spunca ca nu are ceva deosebit de zis, dar, totusi, discutia devine interminabila pana adorm.

Nu spun ca nu as putea trai fara ei, dar nici nu vreau sa imi imaginez ce fel de viata ar fi.

Va multimesc!

PS: in poza sunt cu Andra si Diana.