Pamântul nu poate apela 112!

Numele meu este Terra şi aceasta este povestea mea. La început eram singură, dar totul s-a schimbat în momentul în care le-am dat oamenilor un loc unde să se nască şi unde să îşi nască fiii.
Iubesc oamenii; îi consider copiii mei.

La început, aceştia aveau nişte vieţi foarte simple: un trai modest, împăcaţi cu natura, cu aproapele şi cu ei înşişi.
Cu trecerea timpului însă, modul lor de viaţă se complica. Dorinţa de dezvoltare nu mai avea limite, iar în felul acesta a apărut viaţa urbană.
Omul citadin a pierdut complet legătura cu natura, iar industria s-a dezvoltat din ce în ce mai mult.

Oameni, aţi devenit orbiţi de dorinţa de progres; atât de orbiţi încât aţi ajuns să nu mai observaţi răul pe care mi-l faceţi.

Industria produce atât de multe noxe încât sistemul imunitar mi-a fost fisurat; voi le numiţi "găuri în stratul de ozon".

Din cauza lor şi a noxelor am fost cuprinsă de febră şi totul s-a încălzit în jurul meu, mai ales clima şi apele. Plantele şi animalele trebuie să se adapteze acestor schimbari de climă nemaiîntalnite. În munţi şi la poli gheţarii se topesc, ceea ce afectează stilul de viaţă al unor animale precum balenele şi pinguinii.

Dacă nu vă gândiţi la mine, gândiţi-vă măcar la copiii voştri. Aceştia vor creşte fără multe dintre speciile de plante şi animale pe care voi aţi avut ocazia să le cunoaşteţi. Tot copiii voştri sunt cei ce vor creşte cu din ce în ce mai puţină zăpadă, până la deloc.

Trăiţi cu impresia greşită că aveţi suficient timp să rezolvaţi toate greşelile pe care le-aţi făcut. Eu, însă, simt cum totul se încălzeşte mai mult cu fiecare an ce trece.

Închideţi uzinele vechi deoarece ele produc cele mai multe noxe şi încercaţi să compensaţi defrişarea dintr-un loc, plantând în altul.

Copacii m-au ajutat întotdeauna să mă apăr de gazele dăunătoare care apar şi în mod natural, de la vulcani. O dată cu dezvoltarea industrială concentraţia din aer a acestor gaze a crescut. În loc sa plantaţi mai mulţi copaci pentru a încerca sa remediaţi o parte din răul făcut, aţi început să defrişaţi din ce în ce mai mult îmbolnavindu-mă încetul cu încetul.

Eu încă vă iubesc, chiar dacă, din fiii care eraţi, aţi devenit ca nişte paraziţi pe corpul unui animal.

Nu realizaţi, totuşi, că sunt singura vieţuitoare care nu îşi extermină paraziţii. Vă privesc cum mă populaţi, chinuindu-mă.
Din când în când mai tremur. O fac involuntar, când durerile la care mă supuneţi ating un prag insuportabil. Voi îl numiţi "cutremur" şi mă blamaţi pentru pierderile suferite fără să vă gândiţi la chinul meu.

V-am oferit tot ce am avut. M-am oferit pe mine.
Aştept încă întoarcerea fiului risipitor şi sper că acesta se va întoarce până nu va fi prea târziu.

Se-ntamplara optâshpe...

...pe 12 august.

Vizitele neasteptate ale celor mai apreciate persoane, cadourile mult dorite de cateva luni si imbratisarile "fara numar" au stat la baza unei zile extraordinare.

Va doresc tuturor ca in fiecare zi sa va simtiti la fel de importanti si iubiti, cum m-am simtit eu.

Regele Taramului de Nicaieri

A fost odata ca niciodata, intr-un taram indepartat(atat de indepartat ca purta numele de "Taramul de Nicaieri") un adult aparent ca oricare altul.

Acest adult a reusit sa isi pastreze sufletul pur, inocent, de copil in ciuda celor atat de multe rautati pe care le-a avut de indurat din partea oamenilor. Acesta a ramas, totusi, un iubitor de oameni incurabil si i-a incantat pe acestia cu talentul sau nemaintalnit in ale muzicii si dansului.

Atat de talentat era Adultul, incat i-a cucerit pe oameni intr-o clipita, iar acestia, bucurosi, nu s-au temut sa il numeasca Rege.

Insa Adultul nu era un rege ca oricare altul, el era regele sufletelor. Regatul sau nu cunostea granite, cultura, religie sau culoare a pielii, iar simbolurile regatului erau Pacea si Toleranta.

De atunci, oamenii au trait linistiti ghidandu-se zilnic dupa spusele Regelui si gasind alinare in vorbele sale.

Spre deosebire de ceilalti regi, care isi specificau din timp preferintele in legatura cu funerariile lor, Adultul nu atingea acest subiect, afirmand ferm convins: "I don't need this. I will live forever.".

Totusi, timpul a ramas nepasator la convingerile regelui si, odata cu trecerea lui, a adus, parca mai devreme decat ar fi trebuit, ziua de care se temeau cu totii.

Si Regele a plecat. Le-a lasat oamenilor gandurile sale si sfaturile si a plecat cand a crezut ca a venit momentul in care oamenii se vor descurca fara prezenta lui.

Nu ar fi vrut. I-a iubit prea mult, insa rautatea unora nu mai putea fi indurata de sufletul sau de copil.

Era pe zi ce trecea din ce in ce mai sufocat de rautate. Sufletul inocent, plin de rani, a inceput sa imbolnaveasca trupul, iar acesta a luptat pana cand, intr-o zi de vara, a ales calea cea mai grea pentru a scapa sufletul de rautatile oamenilor, asa ca trupul s-a sacrificat ramanand cu Oamenii Rai, lasand sufletul sa plece pentru a se linisti... pentru totdeauna.

Poporul Regelui nu mai cunoscuse o asemenea ratacire si s-au retras toti intr-un coltisor linistit pana cand, cu calm, isi vor da seama cum se vor descurca fara acesta.

Dupa o perioada indelungata plina de suferinta, poporul a ales sa se reuneasca, asa cum i-ar fi placut regelui, pentru a se asigura ca oamenii nu au uitat de ei si de cel care le-a fost Rege.

Au incercat sa il rasplateasca pentru toate zilele in care si-au gasit alinare doar in vorbele sale si pentru ca el i-a invatat ce inseamna iubirea neconditionata.

Oamenii Pacii au ales sa faca asta cum i-ar fi placut lui mai mult. Un dans pe muzica sa pentru bucuria oamenilor din jur.

Si cu acest dans sub cerul senin(deci, unde Regele avea bilet in primul rand) i-au promis ca nu il vor arunca in uitare. Nici pe el, nici vorbele sale, nici dragostea pe care le-a oferit-o mereu.

I-au promis ca si ei, la randul lor, il vor iubi pentru totdeauna.

P.S.: noi cu dansul ne-am fi simtit mult mai bine si am fi facut un dans mult mai bun daca privitorii ne-ar fi lasat spatiu.
Probabil ca Oamenii Rai vor sa distruga si poporul dupa ce Regele n-a mai rezistat.

Isi cauta fericirea cu ochii aproape inchisi...

...cat de tare li se pare zdreanta de la pagina 5!

Bun venit in Sexy-Romania!
Tara Porno poti sa ii mai zici pentru ca aici totul este porno: babele, elevele, piticii si, mai nou(mai grav), preotii. In tara asta cea mai mediatizata actrita este una de filme porno!
Aici daca nu esti "Sexy-" sau "Porno-cutare", esti nimeni si sansele sa ajungi cineva scad considerabil pe zi ce trece, iar mass-media incurajeaza mentalitatea asta de doi lei.

Pentru tabloide, oamenii de genul asta sunt mana cereasca. Pun frumusel pe prima pagina o suncoasa dezbracata cu neuroni rebeli, fugiti de acasa si un titlu de genul "Sexy-ics sustine echipa nationala de fotbal!" sau "ce buna e cutare!". Pun apoi o trimitere catre o alta pagina ca sa inteleaga tot santieristul ca mai ie poze cu bunaciunea mai pa la jumate si gata!
Nenumarate exemplare vandute zilnic. Sau "fara numar, fara numar".

Asta e nivelul tarisoarei, de baietel ajuns la pubertate dornic sa vada cat mai multe bunaciuni dezbracate. Macar in poze...

Ne retardam, dragilor, ne retardam vazand cu ochii.

IN-CRE-DI-BIL!

Dragilor, despre asta treeeebuie sa va povestesc.
Invitat in emisiunea lui Brancu, Florin Petrescu(poate il stiti sub numele de "Axinte"), urmarea o parte dintr-o filmare in care mama lui Cabral s-a impiedicat si a cazut.

Plin de respect, ca orice vedeta respectabila, Petrescu era extrem de ingrijorat, intreband agitat de starea de sanatate a doamnei, transmitandu-i sanatate si toate cele bune la aflarea vestii ca totul este in regula.
Frumos, nu? Pacat, insa, ca NU acesta a fost scenariul! La vederea doamnei cazand, animalul nu a reusit sa dea alta replica decat: “Da' vezi, Cristi, ca Dumnezeu nu e cioara? Mama lui cabral sa cada.... Cabral e baiat fain; pacat ca...traieste."

Mentalitatea unor oameni este absolut incredibila. Asta se numeste discriminare, fenomen nu tocmai acceptat de lege, daca imi amintesc eu bine. Dar de cateva zile nu se intampla nimic. Florin Petrescu se plimba linistit si gratios ca un porumbel ce este el, scuipand CIORILE. Omite, totusi, un lucru destul de important: are aspect de porumbel(manelist si cu burta, ce-i drept, dar PORUMBEL), dar are un interior mai negru decat orice cioara!

Pai da, asta este tara in care traim. Vorba aia: tara e frumoasa, pacat ca este locuita!
Daca aveti vreun gand de discriminare, va las link catre blogul lui Cabral, ca sa vedeti si din cealalta perspectiva. Pentru Cabral, da click AICI.

Somebody's lacking a hero...

E vineri, 26 iunie, ora 01:00. Se fac 24 de ore de cand am aflat de moartea lui Michael Jackson. De atunci am putut dormi numai 3 ore. Greu sa mananc, greu sa dorm, greu sa nu ma gandesc cat l-am iubit. Greu sa imi stapanesc alte lacrimi la vederea timpului perfect compus langa numele lui.
De ce imi ceri sa asociez asa un fenomen cu sfarsitul?
De ce imi ceri sa asociez eleganta, gratia, pacea si adevarul cu moartea?
Inca nu constientizez ca unul dintre simbolurile copilariei si adolescentei s-a dus. Se simte un gol ingrozitor.
Devine din ce in ce mai greu de scris asa ca va las sa ascultati "the type of song that makes the angels cry".

I guess what Im asking is everybody bow their head for a legend dont breathe for a second

The Game - Better On The Otherside(Tribute to MJ), feat Chris Brown, Diddy, Usher and Boyz II Men

I remember the first time i seen you moonwalk,
I believed I could do anything,
you made the world dance,
you made the music come to life

O viata-ntr-o scurta pauza

Sambata mortilor, slujba, mancare, pomana, masa mare, mai bine zis: munca multa.

- Hai, mai stai si tu jos, mamaie, ii spun.

Se aseaza greoi, cu privirea pierduta, oboseala fiind exteriorizata prin toti porii.

- Sunt obosita, mamaie...
...si isi incepe povestea.

- Am muncit, Madalina, toata viata. Am muncit de cand m-a facut mama. Am inceput la sera pe la saispe ani.
Sta putin pe ganduri.

- ...ah...saispe? Nu, saptispe. Eram mica, pricajita rau. Tu esti mare. Caram lazi grele de vreo 50 kg.

- Mai grele ca tine, ii spun.

- Oho! Urcam dealu' ala abrupt cu sacii de iarba in spate pentru vaci. Si ma mai mir de ce n-am crescut... ma trageau in jos.
Munceam la casa veche cand eram gravida cu Relu. Am muncit pana in duminica aia... cand dup-amiaza l-am nascut.
Da' ma rog noaptea la Dumnezeu sa ma tina sanatoasa si sa muncesc. Mai bine asa decat bolnava in pat.

- Sanatatea conteaza, mamaie. Mai intervin in povestirile ei cu o replica scurta care sa demostreze atat atentia, cat si aprobarea.

- Ah, da' am muncit si la pavaj. Acolo muncea tata. Ma lua cu el si spargeam pietre cu baosul.

- Fantastic...

- Scoteam patul singura afara si plimbam sifonierul tot de una singura. Proasta... ma munceam degeaba. Singura am crescut si copiii. Totul am facut singura. Nu m-a ajutat nimeni niciodata.
Spalam haine de mana pentru copii si le intindeam pe toate in curte. Socra-miu imi zicea: "Aoleu, Sico, aici zici ca e la Talcioc!". Da' niciodata nu ziceau: "Du-te si culca-te si tu o ora ca stau eu cu copiii.".

Ultimii ani i-am muncit la sera aia unde e manastirea acum. Culegeam fructe. Eh... aici era usor. Si dup-aia a aparut asta...si ne-am luat.

Face o pauza. Mie mi se deruleaza deja prin minte povestea lor pe care am auzit-o de atatea ori, dar pe care o ascult mereu cu acelasi interes.

- Si acum mai muncesc... in fiecare zi. Nu pot sa stau. Mereu e ceva de trebaluit, trebuie sa robotesc eu pe aici ca altfel ma simt proasta.
Sunt obosita, Madalina, ca toata viata am muncit...

Eu si fetele, veveritele!

Zilele trecute, intr-o criza de plictiseala, ma asez la calculator si incep sa navighez. De pe un site pe altul ajung, spre oroarea mea, pe pitzipoanca.org. Ideea siteului este ok, comentariile sunt criminale.
Problema la mine este ca dupa ce ma amuz maxim de 2-3 poze ma apuca o intristare iremediabila.
Pai da, tristete, vazand cat de mult se imnultesc pozele fetelor astora pe site. Se pare ca fabrica de "pitipongism" are resurse inepuizabile si in conditii de criza. Si spuneti voi, dragilor, credeti ca mai avem vreo scapare?
O sa ne lasam inghititi de emoizi si pitipoance sau o sa ne "la-sam" cum ar zice stimabilele mai sus mentionate.
Asta e, ne conformam. Suntem neputinciosi in fata "valoarei" si talentului lor, caci, spre deosebire de noi, ele au arme: haur, hunghii, hextensii si haltele.
Ar trebui sa ma impac cu gandul asta si sa ne declar o specie pe cale de disparitie. Omul de rand, care traieste intr-un mod simplu, inamicul kitchului ajunge sa fie cel aratat cu degetul pe strada.
Noi suntem cei aratati cu degetul pentru ca suntem din ce in ce mai putini carora nu ne place sa stralucim in soare ca un glob de discoteca si pentru ca nu avem exces de tesut adipos pe care sa il leganam pe melodiile despre valoare, bani, dusmani si altele.

P.S.: imi pare rau ca este la articolul asta, dar nu mai stau sa scriu altul nou, asa ca iti zic aici: LA MULTI ANI, LEILA!

Never let me down again

Ce trebuia sa fac acum? Sa ascult obsesiv melodiile preferate, gandindu-ma emotionata la ziua de maine, privind tricoul si pantalonii pe care stiam de acum doua luni ca le voi imbraca in ziua ce urmeaza.
Ce fac eu, de fapt, acum? Ascult, intr-adevar, melodiile preferate, gandindu-ma, insa, la ce experienta minunata ar fi putut fi maine. Si tot o sa port maine hainele alea, "doar asa, de a naibii". Tricoul pe care stau asezate literele scrise cu niste culori calde:

Songs of Faith and Devotion

Oricum, cuvantul "anulat" imi zgarie urechile. Prefer un "amanat" optimist.
Mi s-a zis ca sunt tanara, trebuie sa mai fie niste rabdare ascunsa pe undeva. Mai e. Putina, se pare.
Din pacate, sambata tot ce voi face va fi sa... Enjoy the silence.
Depeche Mode, Never let me down again.

Afara din parcuri!

Inca o data inteligenta, logica oamenilor din jurul meu ma sperie.
Am aflat de la un prieten ca, mai nou, ar fi interzis accesul in parcuri cu role si biciclete.
Mi-am pus intrebarea: "si oamenii astia unde o sa se plimbe de acum inainte?" Raspunsul nu a intarziat sa apara: "Teoretic, pe pistele pentru biciclisti."
Stati asa. Care piste? Alea care incep frumos si se termina in vreun stalp sau un chiosc? Pai...da, alea.
In Bucuresti ai (sau aveai)doua posibilitati daca ieseai sa te plimbi cu bicicleta:
1. traversai orasul pe piste, acolo unde exista (pistele despre care am spus mai sus cum sunt) si indurai noxe;
SAU
2. mergeai intr-un parc, intr-un mediu calm si placut.
Au stat oamenii asa, chinuindu-i inteligenta si lipsa de ocupatie si au zis: "Astia pot reprezenta un pericol. Gata. De azi, afara cu ei din parcuri!"
Ce ziceti? Ah, nu. Faptul ca pistele sunt asezate pe trotuar nu reprezinta un pericol.
Ne mai auzim. Pana atunci, sa traiti bine!

Sangele tau poate salva vieti!

Intra in biroul cuiva, deschide calculatorul si incepe sa scrie. Habar nu are care este idee principala, vrea doar sa spuna cateva cuvinte despre ce simte acum. Sunt prea multe ca sa nu le scrie. Se grabeste... trebuie sa termine repede ca sa inchida calculatorul si sa plece din biroul asta, al cui o fi el...
Locuieste in Centrul de Transfuzii pentru 3 zile.
E in alt oras, la o competitie si uraste orice are legatura cu spitalele. Inclusiv holurile lungi si intunecate de aici, inclusiv mirosul de la etajul 1, specific spitalelor si tot ce mai MISUNA pe la etajul 1.
O face sa se simta cam ciudat usa de langa cea a camerei ei, pe care scrie: Laborator Boli Transmisibile si o mai face sa se simta ciudat cand se trezeste buimaca dimineata si cand iese pe hol da nas in nas cu oamenii care lucreaza aici.
La fel de neobisnuit este faptul ca in curtea locului unde este cazata in loc de iarba verde sau un spatiu in care sa se recreeze da peste un numar considerabil de ambulante, acestea prevazute cu o sirena minunata. Da, e minunata si tin sa ii aminteasca in fiecare dimineata asta.
Da, dupa cum probabil v-ati fi asteptat, este ciudat sa lociuesti intr-un centru de transfuzii.

Note: in cazul in care din punctul dvs de vedere nu e poetic sau util, mai ganditi-va o data si din punctul ei de vedere.

Stationati pe partea dreapta!

Da, domne, s-a intamplat incredibilul! Azi dimineata la metrou la Piata Unirii pe scarile rulante toti oamenii care stationau erau pe partea dreapta! Nu mai era nicio oita ratacita care sa stea pe partea stanga.
Nu credeam ca o sa prind vreodata ziua asta. Parca m-am simtit mandra de toti oamenii care stationau. Mi-a placut atat de mult sa ma uit la toti in timp ce treceam pe langa fiecare... m-a dus cu gandul la un (posibil) viitor Bucuresti civilizat.

O data-n viata

Patul, biblioteca, vechile jucarii... Da, camera copilariei din casa parinteasca. Se plimba un pic, oarecum dezorientata.
Cata lume s-a adunat in casa parintilor ei! Nu tine minte cand a vazut ultima oara atata lume in locul asta.
Tensiunea pluteste in aer.
Se mai opreste din cand in cand sa isi admire rochia. Este exact asa cum si-a dorit intotdeauna: de un alb stralucitor, corset si crinolina, totul de o simplitate pura. Rochia asta trebuia sa fie asa cum isi dorea ca doar o data in viata o va imbraca.
Ii pare rau, insa, ca nu are acces la nicio oglinda. Nu intelege de ce nu i se permite sa se priveasca. "Obiceiuri stupide...", isi zice.
Este atat de emotionata! Intra in bucatarie si arunca o privire asupra oamenilor de acolo. Dintr-o parte aude soptit: "- Ai vazut ca e putin vanata?"
ooof! Era sigura ca alegerea unui fard cu o nuanta de mov se va dovedi a fi o idee proasta!
Tatal sau isi strange cu putere sotia in brate. Stia ca pentru ea va fi greu sa accepte momentul asta. "Fata mamii..."
Din spate se aude un zgomot pe care nu reuseste sa il desluseasca imediat.
In usa de la sufragerie sta Ana, sora ei, privind in gol.
Intra in sufragerie si vede multa lume adunata, insa nu vede in jurul carui lucru. O tacere apasatoare domneste in camera asta. Ana isi ingroapa fata in palme si plange incet.

- De ce?

Cineva vine la ea repede si o imbratiseaza, o consoleaza. Ana sopteste catre corpul neisufletit in jurul caruia lumea statea adunata: "Pacat ca nu ai apucat sa te bucuri de o astfel de rochie, sora mea. Te-ai grabit sa o porti..."

Despre omul exceptional

Cu o nesiguranta mai mare decat m-as fi asteptat iau o foaie. Aceasta are o menire de care nu multe dintre semenele ei se bucura. Ce nume rasunator si plin de incarcatura va fi asezat pe ea!
Iau pixul, dragul pix obosit, si il strang tare in mana incercand sa ma stapanesc, dar, totodata, parca astept ca acesta sa astearna scrisul de la sine, in speranta ca va gasi niste cuvinte mai potrivite decat mine.
Gata, imi incep articolul despre un om exceptional. Despre omul exceptional. Sper doar ca voi gasi cuvinte care sa contureze genialul: maestrul Dan Puric.
Sunt indragostita de modalitatea de expresie artistica pe care a ales-o pentru a ne arata cum se vede lumea din perspectiva sa, dupa cum spunea si Catalin Stefanescu.
Fac parte dintre tinerii absorbiti de povestile lui deoarece acesta ne prezinta lucrurile din alte perspective decat cele de care noi ne lovim in fiecare zi. Acesta are abilitatea de a vedea frumosul, iar noi il putem vedea prin el.
Desi sustine ca este "un biet puric", eu pot recunoaste in el frumosul si de aceea sunt de parere ca este in masura sa vorbeasca de frumos pentru ca "numai graul poate sa vorbeasca despre grau. Neghina, nu!".
De la Dan Puric am invatat sa pretuiesc tarana si sa recunosc sfintii, am invatat care este diferenta dintre crestin si pietist, din invataturile sale am invatat ca este timpul sa ne trezim.

Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului, sa te conduca toti tampitii, toti nenorocitii?

Totusi, cred ca unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am invatat este ca trebuie sa indraznesc.

Indrazneste, coboara, fiul meu, in iadul acesta si trezeste-ti fratele - Omul Frumos! Indrazneste, ca eu i-am zdrobit lanturile si i-am ucis moartea! ...El doar doarme.

As putea sa vorbesc despre Dan Puric cu orele, asa ca ma opresc aici, inainte ca vorbele mele sa devina de prisos.
Dumnezeu a lasat un Dan Puric, stie El de ce.

Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Iorga: Vremea l-a scos in cale.

(Dan Ciachir)

Sistemul sanitar ucide!

Ignoranta. Din punctul meu de vedere e unul dintre cele mai urate lucruri pe care o persoana le poate oferi, dar cred ca doar din punctul meu de vedere. De ce? Pentru ca in Romania zilelor noastre se moare pe capete din cauza ignorantei.
La radio am auzit o formulare de exceptie: "se pare ca Moartea domnului Lazarescu se transforma din film artistic in serial"
Si totusi de ce nu se trage un semnal de alarma?! Ignoranta medicilor ucide!
In timp ce in alte orase din Romania sistemul sanitar atinge incredibile performante prin transplanturi dificile, in Satu Mare sau Slatina oamenii mor cu stirea medicilor. Se pare ca oricat de bolnav esti, nimic nu e atat de grav incat sa fii tratat la "Urgente".
Sistemul nostru sanitar e bolnav si sper ca la "Urgente" va fi cineva care sa il ingrijeasca cum se cuvine.
Trebuie sa asteptam cuminti vindecarea acestuia, abia dupa aceea ne putem vindeca si noi.

Am scris articolul asta cu amigdalele inflamate, cu o durere ingrozitoare in gat si pe picior de plecare. La medic. Urati-mi succes.

Bucurestiului meu, dati-i si lui un leu...

In cel de-al doilea articol din categoria "Bucurestiul meu" voi analiza cersetoria din punct de vedere economic.
Acum ceva vreme in "Micul Paris" o femeie isi impingea fetita spre multimea de mese. Aceasta a pornit cu o oarecare nesiguranta, dar a prins curaj pe parcurs, iar dupa cateva minute s-a intors la mama. Reactia acesteia mi-a dat de inteles ca raportul efect/efort a fost subunitar, ceea ce inseamna un singur lucru: compania a iesit in pierdere. Dupa o motivare negativa cu cateva urlete si inghiontiri indurate privesc neputincioasa cum forta de munca este inapoi impinsa catre piata pentru a incerca sa vanda niste... dragalasenie.
Cersetorii scarbosi si cei socanti reusesc sa obtina profit prin aceeasi modalitate ca reclamele proaste. In cazul in care nu stiati, anumite reclame sunt facute prost sau nu au niciun inteles deoarece acest lucru starneste atentia posibililor clienti si ii face sa retina marca si sortimentul anumitor produse. Frumoasa strategie de marketing!
Mai sunt cersetorii care vor sa aiba un impact mare asupra omului prin intermediul scrisului. Coca-Cola style. Pe un carton (hei, ce conteaza materialul?!), cu un scris mare si lizibil, un mesaj scurt si de efect: "Sufar de cancer la plamani si mai multe boli" sau "MOR DE FOAME".
Am vazut in metrou ca unul dintre ei adopta tactica de intimidare a concurentei numarandu-si banii adanc indesati intr-o caciula (mare, daca are vreo relevanta).

Iata, dupa 3 ani de econimie, ce strategii folositoare am descoperit la cersetorii nostri si ceva imi spune ca ei nu au facut nici pe jumatate.

P.S.: in cazul in care va intrebati, pana am coborat din metrou, cersetorul a numarat in jur de 50 de lei, iar caciula era inca pe jumatate plina. Spor la treaba baieti!

Trei, Doamne, si toate trei!

Eu, Andra si Diana. Am primit inca din clasa a 9-a denumirea de "The Powerpuff Girls". Sambata seara a fost prima noastra noapte petrecuta impreuna de la cap la coada. Stiu...tarziu. Dianei ii place sa spuna ca e "mai bine mai tarziu decat niciodata".
S-au intamplat destule lucruri pentru o seara. Neasteptate. Unele nu prea placut surprinzatoare, dar, totodata, nimic atat de important incat sa imi strice cheful.
S-au intamplat si lucruri pe care le asteptam de ceva timp, dar care, totusi, m-au luat un pic prin surprindere. Da, astea sunt cele placut surprinzatoare.
S-a intamplat sa le simt pe ele mai aproape ca niciodata, sa dansam pana ne-au lasat picioarele, sa radem, sa vorbim, sa radem...isteric si sa tacem. Sa tacem, dar sa ne intelegem mai mult ca niciodata.
S-a mai intamplat sa descoperim Goblin, unde ne-am petrecut seara. Sunt sigura ca o sa mergem mai des. E super! Astia-s "rep" pe acolo, intre care noi ne simtim cel mai bine, desi "uitam" mereu promisiunea aia.
Fetelor, imi pare rau, dar cred ca eu o sa o tot uit.

" - Pune niste culori sa mai acapareze din aerul macabru."

Dupa proaspatul obicei format, azi am plecat repede de la scoala direct spre spital pentru a nu pierde niciun minut din orele de vizita.
Am ajuns in fata spitalului cam panicata dupa o lupta psihologica data intre mine si un caine si una fizica cu un altul.
Nu ma opresc in fata intrarii nicio secunda ca sa analizez ceva pentru ca am tot intrat in el in ultimul timp si, oricum, mereu e cel putin o persoana speriata, cu o cafea in mana si cu o fata oarecum... neprimitoare. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc de fiecare data la cat de groaznic si descurajant arata spitalul asta.
Urc cateva trepte, imi croiesc drum printre oamenii adunati la camera de garda si ma indrept(de data asta nu fraudulos, pe la vizitatori) spre etajul 1.
Treptele imense si reci parca ma duc direct in sala de operatii si imi dau o senzatie ciudata. La sfarsitul treptelor, pe usa pe care mi s-a indicat sa intru, sta lipit un afis:

Intrarea strict interzisa!

Pe fata mi se creioneaza un zambet nebun in timp ce intru pe usa.
Din pacate, zambetul dispare la fel de repede cum a aparut can ma vad la capatul holului si gandul imi zboara la cat de bine era pe scari.
In dreapta mea, langa o incapere, o targa asteapta. In stanga, solidar cu aceasta, un scaun cu rotile. In fata se intinde un hol ingust in semiintuneric.
O iau incet din loc dar ma opresc o fractiune de secunda in fata unei usi intredeschise. Inauntru, o fata asezata pe scaun, cu picioarele lipite, framantandu-si mainile in poala, priveste in gol fara sa clipeasca. Ridic ochii cu o oarecare urma de teama. Deasupra usii sta scris: "Avorturi". Atat. Sec. Un cuvant mic, scris in MicrosoftWord cu efecte adaugate. Niciunul dintre efectele colorate nu schimba imensa incarcatura emotionala.
Incerc sa-mi revin si sa plec mai departe de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Nici nu mi-am dat seama cand am ajuns la sfarsitul holului... nici macar in aripa opusa a spitalului.
Maine cred ca o sa ma stecor si o sa urc din nou pe cealalta parte...