Astazi am fost foarte imprastiata. Atat de rau incat dupa ce am coborat din maxi-taxi nici nu mi-am dat seama ca imi lipseste portofelul. Am realizat abia la metrou ca nu am cum sa intru din cauza lipsei abonamentului o data cu portofelul.
5 secunde m-am uitat in gol si singurul lucru la care m-am putut gandi a fost: "Nu are cum sa se intample asta.". Am mai stat alte 5 secunde pentru a ma convinge ca, da, are cum sa se intample.
Apoi, parca nerealizand, m-am vazut urcand in fuga scarile de la metrou. Am alergat pana in locul in care parcase microbuzul pentru a constata, spre disperarea mea, ca nu mai este acolo.
Nu am pierdut timpul si am fugit spre locul din care pleaca microbuzele spre o alta cursa. L-am gasit, am urcat in el, de data aceasta spre disperarea soferului, care imi tot spunea sa stau, domne, afara ca el nu pleaca acum! Am urcat, totusi, am luat portofelul si am plecat.
In drum spre metrou am realizat ca ma doare foarte rau gatul, lucru de care nu mi-am dat seama in nebunia asta.
Ma fascineaza faptul ca, uneori, suntem atat de captivati de unele lucruri incat nici durerea nu o simtim.
Totul a durat 2 minute si un pic. Timp de 2 minute si un pic am avut toate senzatiile de la disperare la furie.
Timp de 2 minute si un pic am trait intens si timp de 2 minute am actionat, nu am gandit.
"Creierul cedeaza, muschii se-ncordeaza, inima pompeaza tare(...)"
Ciudate mi se par momentele astea in care realizez ca sunt doar un animal social. Acel "social" ar trebui sa arate o diferenta ca de la cer la pamant. Pentru mine arata doar o caracteristica a animalului "om" pe care o scoate la iveala in momentele in care vrea sa se binedispuna.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Maxi-taxi, un motiv care reapare. hehe
Trimiteți un comentariu